And the Pritzker goes to …

Wang Shu

I want to say only two things about this year’s Pritzker laureate:

1. the fact that Wang Shu won the 2012 Pritzker Prize tends to confirm the alternative practices in Chinese archtiecture. Glossy architecture magazines made us believe that Chinese architecture (or, better said, architecture that is built nowadays in Chine) is parametric, commercial, steel and glass, done by starchitects, iconic etc. I saw these alternative practices at the 2010 Venice Biennale at the New CHinese Archtiectural Practices Exhibition. Lots of projects with local roots (and I’m not talking only about traditions), great sensibility to the site, socially involved, are emerging all over China, but are not as flashy and magazine material as the others.

2. As SOuto Moura before him, Wang Shu represents a very classic architectural practice> function, site, local image. Not saying that this is wrong!!! I just want to say that giving Wang Shu the prize is another way of trying to affirm the autonomy of architecture as a domain … isolated, elitist and a little autistical

The radiant container city

Browsing through some of my work that I did during Architecture School, I found this study of a container urban block. Bear in mind, it was during my 5th year as a student, so not quite there yet, but I still think it has some qualities, even though container buildings are a little outdated.

authors: Dragos Dascalu , Teodora Balan

Despre fotografie si participare

Opera de arta este de cele mai multe ori subiectul unui mesaj unidirectional de la artist catre receptor. Eventualele deturnari ale sensului se petrec mai tarziu sau in timp. Dar cum ar fi ca opera de arta sa se nasca din dialog si negociere intre receptor si artist? Ar depasi fara indoiala ideea de estetica relationala (asa cum o vedea Nicolas Bourriaud), care pana la urma ia nastere din contextul relatiilor sociale existente intr-un loc, fiind mai degraba o perspectiva macro. Cand negocierea este directa, interactiunea este micro, rezultatul e mai apropiat de ambii. Ei bine, acest lucru il fac cei care au pus bazele proiectului in.Dia. Ne ofera sansa unica de a negocia produsul artistic direct cu artistii. Ne ofera sansa sa obtinem fotografii de arta care sa fie apropriabile imediat, caci se nasc si din inspiratia noastra, a fiecarui individ.

http://indiapixel.blog.com/

 

200 de idei pentru in.Dia

 

Doua luni. Doi fotografi. Doua mii de experiente.

Unde? Hampi, sudul Indiei

Cand? 20 decembrie 2010-20februarie 2011

De ce? Pentru ca vrem sa va aratam India asa cum nu ati mai vazut-o: in culori sau in alb-negru, in noapte sau in zi, intre ruine sau in aglomeratie, in zeci de povesti diferite.

Haideti cu noi in In.Dia, in bazarul imaginilor pe care le vom crea. Vindem fotografii personalizate cu 10 euro, le expunem la intoarcere si va dam ca amintire imaginea printata din cadrul expozitiei.

Fie ca ne spuneti  ce ati vrea sa surprindem in imaginea voastra sau ne lasati pe noi sa va alegem momentul fotografic, fiecare dintre voi va primi o dovada a trecerii noastre prin Hampi. Avem nevoie de 200 de idei pentru ca in.Dia sa prinda viata!

Fiti partasi ai proiectului nostru si va vom returna fragmente in.Dia.

Avem nevoie de 200 de idei pentru ca in.Dia sa prinda viata!

————————————————————————————

Fotograf: Cristina Voinea www.crisvoinea.ro

Fotograf: Andrei Mosloc www.mosloc.ro

Le droit a l’architecture

Participare concurs Livada Postei, Brasov

Am participat recent la concursul “Reamenajarea Parcului din Livada Postei, Brasov”. Un concurs foarte bine organizat cu rezultate ,zic eu, foarte reusite. Voi prezenta aici participarea echipei din care am facut parte, ajunsa in faza a II-a a concursului.

Proiectul nr.256

autori: Dragos Dascalu, Vlad Cocheci, Teodora Balan, Gabriel Colobatiu, Ruxandra Grigoras, colaboratori: arh. Radu Cocheci, peisagist Mihaela Hlitan

Lipsa unei imagini unitare si recognoscibile a parcului Livada Poștei se datorează, credem, unei abundențe și supraaglomerări de obiecte cu funcțiuni diverse fără o strategie de amplasare. Se creează astfel un disconfort și o imposibilitate a utilizării libere, diversificate și evolutive a acestui loc. Încercarea de a impune o imagine artificială, suprapusă sau chiar înlocuind spațiul natural al livezii ni se pare inoportună, mai ales acum, într-o perioadă în care tocmai naturalul este alungat din mediul urban. 

And the Pritzker goes to …

Eduardo Souto de Moura !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

One of my favourite inspirations during my early years as an architecture student. Actually, when asked to do a top 10 of the houses I liked in my second year, Souto de Moura’s Casa Baiao came first (just to know – FL Wright’s Jacobs II house came second and there were also some John Pawson, Mies van der Rohe).

Further comments in another post, very shortly. Until then … applause for mr. Souto de Moura

http://www.pritzkerprize.com/

Despre Parcul Feroviarilor … numai de bine

De la bun inceput vreau sa fac o precizare: consider ca e nevoie de mai mult spatiu public in oras, cu atat mai mult de parcuri. In plus, detest orice tip de interventie asupra spatiului public care nu este negociata cu membrii comunitatii, fie la scara micro, fi la scara intregului oras. Totusi, cand ma gandesc la protestul pentru Parcul Feroviarilor, prin gandirea mea putin critica, apar cateva intrebari:

1. In numele cui salvam Parcul Feroviarilor? Mania salvarii a orice risca sa fie demolat sau schimbat atinge la noi dimensiunea militantismului. Astfel de atitudine duce la muzeificarea (déjà prezenta in Europa) orasului. Muzeificam orase sau le asiguram o dezvoltare de un fel sau altul? Daca in ceea ce privesc monumentele istorice, tesutul istoric (de obicei central) e fara indoiala importanta pastrarea lor, despre alte obiective nu mai sunt atat de convins. De ce? Pentru ca, daca un centru istoric (monumente + tesut) sau alte obiective monument sunt locuri monumentale, de memorie colectiva, ale comunitatii, care tin de o continuitate a vietii si practicilor acelui spatiu, Parcul Feroviarilor nu are nici una din aceste calitati. Parcul Feroviarilor e ocolit si parasit de practicile cotidiene. Salvam Parcul Feroviarilor in numele cui? In numele unui bun comun care, desi public, este inexistent pentru public (intrebam de dimineata pe carciumarul de unde imi iau cafeaua unde este parcul feroviarilor, el clujean fiind, si imi spune ca nu stie, ca el a stat in Zorilor toata viata lui). Salvam Parcul Feroviarilor, loc public, pentru grupurile militante-comunitariste? E doar o alta forma de privatizare (in sens larg) a spatiului public – spatiul lor, al studentilor cu chitari in mana , in care noi, astia care avem 60+ nu mergem, noi astia clubberi de ISE nu mergem, samd. Nu poti salva un spatiu public pentru a-l da unui grup. Adica, suntem publici sau nu mai suntem?
2. Oare salvand Parcul Feroviarilor recreem spiritual comunitarist? Aici, tin sa fiu mai transant : NU. Pentru a nu lungi foarte tare discutia, voi spune doar ca recreerea spiritului comunitarist nu se face prin stabilirea unui obiectiv indepartat, ci prin pasi mici si interventii tactice, prin reaproprierea gradual a spatiului comun in folos comunitar. Sa incepem gradinile si spatiile din jurul blocului, sa continuam cu gradinile, parcurile, pietele de cartier si apoi sa mergem spre genul acesta de obiective. Spiritul comunitar se recladeste bottom-up, nu prin obiective impuse prin puterea unui grup, evident de sus in jos. Aici trebuie sa laud ZA2009 si workshopul celor de la EXYZT (bravos AStA si la mai mare). Salvarea lor a spatiului public s-a realizat intr-un spatiu apropiat de o comunitate mare, un spatiu brazdat de practici cotidiene. O activare minima a acestuia a dus la un interes mare al comunitatii. Pacat ca a fost doar un eveniment si nu s-a perpetuat activarea, pentru ca acel spatiu sa fie cu adevarat apropriat de comunitate. Aceasta ma duce la ultima intrebare (momentan).
3. Oare prin evenimente se reapropriaza spatiul public? Aici nu mai pot fi transant, problema e inca in discutie. Dar atat pot sa intuiesc: e un inceput foarte bun. Totusi, aici apare confruntarea directa cu detinatorii puterii in cazul Parcului Feroviarilor. Interventiile tactice (evenementiale din cate am inteles) ale grupului militant, daca declanseaza practici cotidiene in spatiul respective inseamna ca au invins, isi stabilesc baza (locul) acolo si devin ei factorul de putere in parc, emitand dupa aceea gandiri strategice. Daca nu, pierd. À la guerre comme à la guerre.

In speranta ca nu voi fi categorisit sumar drept capitalist imputit, dupa aceste trei intrebari, evident existand si altele, grupul militant trebuie macar sa mediteze asupra intrebarii: ce facem noi aici? In rest, despre Parcul Feroviarilor … numai de bine.

Piatra, locuinta, fascism, birouri

Vesti bune pentru finalul anului 2010: in primul rand au aparut concursurile de arhitectura serioase si in Romania, pentru obiective importante, publice si in al doilea rand, aceste concursuri arata fara indoiala faptul ca exista potential de arhitectura de foarte buna calitate in Romania. Cand spun acest lucru ma bazez pe recent incheiatul concurs de solutii pentru extinderea BCU Cluj. Jurizarea a avut loc intre 10 si 12 decembrie, iar expozitia este inca vizitabila in holul BCU Cluj la etajele 1 si 2. Mergeti, caci nici nu stiti ce pierdeti! Daca nu puteti, cu mare drag va recomand sa va uitati pe http://www.arhiforum.ro/node/27.

Titlul provine din cele 4 mari tipologii sub care se incadreaza cam 95% din proiecte.

People meet in architecture (part 2)

The 2010 Biennale is closing its gates. The purpose has been fulfilled: discussions, positions, theoretical fights. Poor in images? Maybe. Poor in real facts? Definitely ! Poor? Absolutely not. Really soon after I came back from Venice and wrote that introductory piece, I was assaulted with opinions: How can you like that exhibition or pavilion? It’s awful ! It says nothing ! or The Biennale really made me think about this or that. The Biennale made people meet in what architecture is today: a confuse state of concepts and built work. But people met in discussions, and drew their own conclusions and were almost forced to take a position. In my opinion, this is the next step in solving the crisis of architecture: taking a position (with arguments).

MAIN EXHIBITION

People meet in architecture? (introduction)

I’ve recently returned from visiting the 12^th Architecture Biennale in Venice, the one so ambiguously called “People meet in architecture”, directed by one of the most interesting architects of our times: Kazuyo Sejima. Let’s think for a second at the calm and serenity that SANAA’s architecture transmits and we’ll be introduced to the state of mind necessary to go through this year’s main exhibition in the Arsenale. More than ever a certain state of mind was necessary, because without it what is exposed there might seem simple or naive at first glimpse, and if we add a state of hastiness in seeing everything fast, one might surely miss the essential truths of the exhibition.

Patience for the 12^th Biennale.