Ruralizarea unui oras – file de poveste

A nu se înțelege că ceea ce voi scrie este parte a unei cercetări foarte aprofundate asupra unui proces. Nici vorbă, este doar rezultatul unor observații de-a lungul anilor într-un areal relativ restrâns. Dacă procesul este generalizabil sau nu e discutabil. Atunci când vorbesc despre ruralizare mă refer la schimbarea unor moduri de apropriere a spațiului urban (și a ceea ce, într-un context mai larg, poate fi numit „comportament urban” care stă la baza vieții urbane), care sunt mai degrabă caracteristice mediului rural. Acel areal restrâns este orașul (azi municipiu) Fălticeni. A nu se înțelege că ruralizarea Fălticeniului este un proces caracteristic zilei de astăzi sau ultimilor ani. Cu maxime și minime a fost prezent încă începând din anii 60 – 70. Astăzi însă, pare că se distrug și ultimele rămășițe ale vieții urbane fălticenene.

Trebuie făcută o precizare de la bun început pentru cei mai puțin familiarizați cu acest oraș. Fălticeniul nu este unul din sutele de orașe create prin decret după 1989 de diversele regimuri politice pentru a spori artificial procentul de populație urbană a României. Fălticeniul este fondat la sfârșitul secolului XVIII de la bun început ca oraș, în scopul de a avea un oraș de graniță odată cu cedarea Bucovinei Imperiului Austro-Ungar. Ca orice oraș de graniță este un loc în care a înflorit destul de repede comerțul, devenind unul dintre orașele cosmopolite ale României în ciuda dimensiunilor reduse. Exista un număr semnificativ de evrei (ajungând la un moment dat să fie populația majoritară), de germani, austrieci sau chiar francezi naturalizați (este cazul celebrei familii Cazaban). Este adevărat în același timp că este un oraș specific Estului României, având centrul dezvoltat liniar, în lungul unei străzi (actuala strada Republicii), diferențiindu-se astfel de orașele ce se dezvoltă având în centru o piață, precum majoritatea orașelor din Vestul României și Europa în general.

Fălticeniul devine până spre sfârșitul secolului XIX un veritabil oraș cu un mod de viață specific urban, cu spații urbane, cu locuințe și ocuparea terenului specific urbane. Este evident că este un oraș periferic (atât ca poziție geografică cât și din cauza dimensiunii reduse), iar această viață urbană nu este instituționalizată, apărând astfel numeroase contradicții. Una dintre cele mai interesante este faptul că viața culturală a orașului nu a fost instituționalizată, ea desfășurându-se de cele mai multe ori (și în formele cele mai valoroase) în case. La Fălticeni, cultura s-a făcut de foarte multă vreme în „case”. Adunarea pentru mini recitaluri la Casa Ghițescu (astăzi restaurantul Casa Carp, str. Nicu Gane) la care din când în când apărea și maestrul Enescu, teatru care se juca în clădirea fostului Parchet, pe Strada Mare, sau sediul revistei Șezătoarea, în casa lui Artur Gorovei, pe aceeași Strada Mare, ne arată această legătura între „casă” și „cultură” la Fălticeni.

Până în anii 60, această viață urbană a Fălticeniului s-a păstrat, deși în declin față de perioadă interbelică de exemplu. Nu sunt adept al mistificării perioadei interbelice, dar în cazul particular al acestui oraș, viața era mult mai bogată cultural și economic decât în oricare altă perioadă istorică, inclusiv ziua de astăzi. După anii 60 începe distrugerea orașului Fălticeni și construcția Fălticeniului socialist. „Aici a fost câmp, acolo a fost câmp și acum sunt … fabrici și uzine”, zicea Alexandru Andrieș. La Fălticeni se poate spune aici au fost case, aici a fost un oraș și acum sunt fabrici, uzine și blocuri (iar azi au mai rămas doar blocurile). Despre gradul de adaptare a populației aduse din zonele rurale învecinate la modul de viață urban s-a scris și se va mai scrie probabil. Dar câteva zone au rămas urbane păstrându-se un anumit spirit al vechiului oraș. Strada Mare devine stradă pietonală, loc de promenadă, având farmec în ciuda distrugerii unei părți a acesteia. După 1989 însă ruralizarea se accentuează prin retrocedarea proprietăților și sălbăticia caracteristică noilor împroprietăriți cu valențe de boieri dintr-o Românie feudală. Faptul că orașul este marginal, periferic, face ca numeroasele ilegalități în ceea ce privește mediul construit să fie trecute cu vederea de autorități, uneori chiar beneficiare (informal, bineînțeles) în urma acțiunilor diverșilor beneficiari. Dar ruralizarea nu devine evidentă doar prin înlocuirea unei clădiri „urbane” cu una „rurală” cât mai ales prin comportamente cotidiene în contrast cu viața urbană.

Tocmai pentru că Fălticeniul a fost de la bun început un oraș (a se simți încă planul prestabilit,caroiajul, în partea centrală) ruralizarea sa trebuie condamnată și limitată pe cât este posibil.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s